Nevoia de noi, cei vechi şi cei noi

Toată lumea mă caută numai când are nevoie de mine, mi-a spus odată cineva, pe un ton semiplâns. Am sărit să îi spun că nu e adevărat, că eu, cel puţin, nu fac asta, şi o caut ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grăbit să mă exclud din tagma interesaţilor, să pun accent numai pe sentimentalismul meu tâmpit, care mă face de multe ori să caut oameni cu care am împărţit câte ceva, şi despre care aş vrea să ştiu ce mai fac, cum şi unde le e viaţa.

Am învăţat chiar şi eu că prieteniile se pierd, mai ales când te trambalezi peste ape mari. M-am bâţâit de bucurie de fiecare dată când am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai împart aceleaşi intersecţii de latitudini şi longitudini. Am răspuns cât am putut de repede, cât am putut de cald. Le-am deschis repede fişierele cu poze, le-am vizitat cu vervă albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am întristat mereu când n-am mai primit de la cineva chiar nici un mesaj în ani de zile. Am împărţit clipe atât de irepetabile cu oameni despre care credeam că ţin, aşa, un picuţ, la mine. Că îi mai interesează dacă sunt fericită, dacă m-am îngrăşat, dacă am slăbit, dacă mai am de gând să fac un copil, dacă mi-e bine. Dacă am vreo mulţumire suplimentară traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reînsăilez nişte contacte care apoi au pierit iar, ca şi când nu s-ar fi povestit niciodată despre ele. De fiecare dată mi s-a raportat care cât are şi cât mai vrea să adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, şi mi-am văzut de treaba mea. M-am hotărât să îmi pun energiile în chestii mai egoiste decât săparea după informaţii de suflet şi obţinerea în schimb a balanţei de venituri şi cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar mă mai gândesc uneori, oare chiar aşa nasol ne uităm unii pe alţii? Oare fetele acelea nu mai râd deloc aşa autentic cum râdeam noi pe vremuri, împărţind egal ultima sută de lei? Nu mai contează deloc toate lucrurile acelea? Şi am reuşit să accept cumva că nu.

Partea bună e că există şi excepţii notabile şi, în plus, am cunoscut alţi oameni, dar fără a-i uita pe cei de dinaintea lor. Aşa sunt eu, duc cu mine chefurile din căminele 4 şi 6, speranţele de atunci (actualizate bineînţeles cu o oarecare luciditate cam acră, dobândită cu scurgerea anilor şi a apei la canal), cheful de vizite, pofta de râs, dorul de înţelegere din priviri sau dintr-o înclinare a capului. Aş fi vrut să îi fi şoptit lui Dumnezeu, când m-am dat jos de pe linia de fabricaţie: te rog, mai tăvăleşte-mă încă o dată prin oala cu nepăsare, s-ar putea să îmi fie de folos pe parcursul călătoriei. Oare ar fi făcut-o?



Până una, alta, eu îi doresc mulţi ani fericiţi Americii, şi îi mai mulţumesc încă o dată că m-a tras de mânecă din rostul meu comod, şi mi-a oferit experienţe care au fost, trebuie să recunosc (oricât aş fi de cârcotaşă), extraordinare.

Şuăr

Mi-e destul de simpatic şuăr, acest intermediar între eleganţa lui you are welcome şi gâlgâiala nesuferitutul îhîîî. Pe şuăr, ca şi pe chiut, l-am cunoscut personal numai după sosirea aici. Umblam cu metroul, cu Adelina în cărucior, şi multă lume ni se adresa (sau i se adresa) ouuu, she is sooou chiuuute. Eu nu ştiam ce e chiuuutul, dar nu putea fi decât de bine. După o vreme m-am împiedicat peste cuvântul scris, cute, şi am făcut legătura cu oamenii aceia amabili din metrou, care îl foloseau până la exasperare (a mea).

Tot la început răspundeam cu you are welcome oricărui tip de thank you, nu conta pentru ce mi se mulţumea. Toată lumea era welcome pentru mine. Mă străduiam să nu scap vreun with pleasure, desi nu pot garanta ca n-am făcut-o chiar deloc. Dar îmi aminteam repede cum grăia cartea roşie de engleză americană: cu plăcere = you are welcome. Apoi am început să bag tot mai mult de seamă că lumea spune foarte des şuăr şi am început, foarte timid, să îl folosesc şi eu.

Dar aproape că nu mă mai puteam pune cu you are welcome-ul intrat deja în sânge. Pe urmă am hotărât că dacă nu e o chestiune de viaţă şi de moarte, pot spune liniştită şi şuăr, şi toată lumea o să fie mulţumită. Şuăr azi, şuăr mâine, astfel noua obişnuinţă-i gata.

Dar nici nu l-am amestecat bine pe şuăr în vocabularul meu adaptat uzanţelor locului, că din văzduh, din piatră seacă, a apărut îhîîîî-ul. După ce omul îţi mulţumeşte frumos, cu toată gura şi cu tot zâmbetul, tu te uiţi la el, îl măsori oarecum cu milă, oarecum cu silă, şi îi trânteşti un îhîîîî cu cât mai scârbit, cu atât mai generator de relaţii armonioase între oameni.

Mărturisesc că nu îl prea pot folosi, pentru mine rămâne tot marca unui limbaj cocoşat sub lenea de a deschide cumsecade gura. Nu poţi să-i spui lui taică-tu, care ţi-a plătit frumuseţe de studii undergraduate, îhîîîî chiar de fiecare dată. Adică poţi să îi spui, pentru că este o formulă acceptată şi absolut ok, dacă sunteţi obişnuiţi cu ea de când vă ştiţi, de când ţi-a tăiat cordonul ombilical. Pentru mine îhîîîîî-ul rămâne însă doar unul dintre acele cultural challenge-uri verbale despre care mai povestesc din când în când, cui are bunăvoinţa să mă asculte.

Garage sale

Sâmbătă s-au petrecut mai multe lucruri şocante, nu numai treaba cu domnii şi fundurile. Înainte de masă, nu-mi venea să-mi cred simţurilor, suburbika mea s-a însufleţit. În jur de vreo 50 de case şi-au deschis, hai să nu zic porţile, ci curţile, aleile, garajele, în cel mai impresionant garage sale de cartier american cu care m-am întâlnit până acum.

Fiecare şi-a săpat prin mondir şi a extras câteva lucruri de care nu mai avea nevoie şi despre care avea impresia că se pot vinde. Lumea circula între centrele de chilipiruri pe jos, pe biciclete, sau, unii mai conservatori, în maşini. Era o vânzoleală veselă, o însufleţire bruscă şi nesperată a unui spaţiu frumos bibilit, dar de regulă încremenit în propria perfecţiune.

Noi ne-am căţărat pe biciclete, ca nişte buni cetăţeni verzi ce suntem, şi am pornit hoinăreala. La una dintre case am văzut un covor aproape la fel ca cel pe care l-am prăpădit la plecarea din Romania, atâta doar că varianta expusă aici era albastră şi pătrată. Varianta mea era roşie, pasională, şi ovală. Am văzut poveşti pe casetă video, formatul VHS, pentru cine îşi mai aminteşte.

Am mai văzut, ţineţi-vă bine, discuri din alea cum ascultam noi la pick-ul-ul Tesla, tot pentru cine cunoaşte. Dar nu unul sau două, ci sute. Nu mi-am luat pentru că am acasă o întreagă colecţie, chiar sunt curioasă dacă mai merg. Adică sunt curioasă dacă mai merge pick-up-ul. Îmi dau seama cât de anacronic sună, dar mie lucrurile astea încă îmi plac.

Am văzut televizoare vechi scoase la vânzare, e drept că toate erau mai noi decât al meu. Dar eu când vine timpul îl duc direct la muzeu, după ce bineînţeles îi pregătesc psihologic pe curatori, să nu leşine de bucurie şi de mirare.

Mai erau jucării de bebeluşi, printre care şi platforme din acelea în care stau ei fără să fugă, de te poţi şi tu duce la un pipi long overdue. Acasă am folosit una împrumutată şi sosită tocmai din... America. Am găsit jucării nejucate, cu eticheta Disney neatinsă şi o carte nouă cu Dumbo, la 25 de cenţi.

Umblând noi din (aproape) casă în casă, am văzut că oamenii pregătiseră şi apă şi sucuri şi hot-dogi pentru hoinari, contra cost, desigur. Prima dată am spus ce proşti, cine o să le cumpere apa. După vreo două ore, după ce am terminat cele două sticle de apă plată pe care le aveam cu noi, am spus ce deştepţi.

Un ţânc a sărit la mine să mă chestioneze, pe un ton de sales-associate la AT&T, dacă vreau pop and water şi i-am spus că nu, apoi am întrebat în stânga şi în dreapta, acolo unde ne erau prietenii, ce este pop and water şi am aflat că este tot un fel de suc. Eu credeam că e popcorn. Apoi ne-am retras fericiţi spre căşile noastre, cu prada înghesuită în coşuleţul Adelinei şi supraveghetă foarte atent de ea.

Încurcături de vară

Sâmbătă am ieşit, ca aproape tot neibărhudul, la piscina parcului de care aparţinem. Am ocolit cu mare grijă intrarea în vestiarul pe care scria men şi am păşit cu toată încrederea pe a doua intrare. Că doar se ştie că, în principiu, există numai două sexe. După doi paşi am observat cu spaimă fundul gol al unui domn trecut de câteva dintre tinereţi. M-am mirat şi m-am revoltat ce caută în vestiarul femeilor, apoi am mai zărit încă un fund, aproape similar. Apoi am cuplat că parcă nici vestiarul femeilor nu mai arată cum arăta odată, ceva s-a schimbat. Am ieşit ca din puşcă, înainte de a admite conştient că m-am rătăcit prin vestiarul bărbaţilor.

Norocul meu a fost că spionaţii se găseau cu spatele la mine şi nu mă puteau vedea. Am dispărut înainte ca cineva să mă observe şi să cheme poliţia, pompierii şi salvarea, aşa, just in case. Ghinionul meu a fost că nu am văzut nimic frumos, dar de, nu le poţi avea pe toate, şi mai ales nu poţi avea o baie grozavă în piscină şi un peisaj superb, peste care să te nimereşti din cea mai inocentă şi irepetabilă greşeală. De sâmbătă încoace verific de trei ori inscripţia de pe orice uşă pe care se întâmplă să trebuiască să mă strecor.

Inegalitatea inch-ilor

Am citit azi zicala conform căreia an inch of gold could not buy an inch of time şi am cam rămas cu gândul la ea.

Transpirăm sau ne condiţionăm?

Deci, vorba ălora a căror căruţă se împiedică peste boul concluziei, transpirăm sau ne condiţionăm aerul? Prima dată am zis că hai să transpirăm dar măcar să fie linişte în casă, să nu zumzăie hardughia aia de instalaţie pe care iarna ne vine mângâiere de cald şi vara ne sosesc fiori de frig. Treaba e că am transpirat cât am traspirat, şi apoi am decretat că pornim aerul. Am zăvorât bine ferestrele, una mi-a picat în cap, dar nu rău. Ştiam eu că pică, încă de anul trecut, aşa că am parat cum se cuvine.

Aşa de mult îmi place să stau cu ferestrele zăvorâte şi cu aer condiţionat, de numa’. Plăcerea maximă o ating la birou, unde nu se deschid ferestrele niciodată, adică never. Deşi nu lucrez într-un turn, ci doar într-o clădirucă cu două nivele, dar aşa le-au puiat unora minţile, să te aeriseşti pe gaura cheii.

Să nu mai spun că, într-o zi, în timp ce fircăleam la balanţe contabile şi conturi de profit şi pierderi, la un moment dat m-am trezit că îmi face un individ un semn prietenesc cu cârpa, din exteriorul geamului. Să leşin şi mai multe nu, Miţo, eu lucrez la etajul unu, şi la mine de obicei se uită numai zidul şi copacii de vizavi, nu domnii care lucrează două job-uri, al doilea fiind de spălător de geamuri. Uh, ce m-am emoţionat, şi apoi ce m-am enervat. Între aceste stări s-a intercalat un semileşin.

Deci, condiţionăm aerul, că a venit vara, probabil impulsionată de plângerile noastre că nu mai vine. Dar nu trebuia să o ia şi ea aşa de în serios, noi de plângem numai din obişnuinţă. Că în America ne dau prea mult de mâncare, că în Europa prea puţin, că iarna e prea lungă, că ploaia e prea udă, că criza, că briza, că priza. Dar vara, ţi-ai găsit, a venit cu toţi farănhaiţii plictisiţi prin storage, başca nişte umiditate excedentară.

Dar eu nu mă plâng. Că dacă nu am şi nu am poftă să transpir, dau de buton în jos şi declanşez reacţia nucleară ce îmi aduce în casă, la servici, în magazin, în maşină şi în vană răcoarea zeilor. Ce dacă mi-au îngheţat tălpile, că am scris la calculator şi iar am uitat de mine, şi chiar sub masă sălăşluieşte o gură căscată de aer condiţionat. M-aş putea contorsiona să intru sub birou şi să îi pun capacul, dar mi-e prea lene. Şi mi-a venit şi un pic de inspiraţie, de ce să mă chircesc şi să o pierd. Transpire cine o vrea, eu azi mă bazez pe buton. Şi mâine tratez iar dilema în forul meu interior, cu tot respectul, aşa cum se cuvine.

Adio Maicăle

Maicăle, mie îmi pare rău că te-ai dus. Am citit pe yahoo. Ai cântat frumos şi a fost o vreme în care te-am iubit. A fost o vreme în care mă uitam ca la zei la cei care “au fost la concertul lui Maicăl”. Da, ştiu, eram şi noi mai mici atunci, abia scăpaţi din chestia aceea al căreia nume nu mi-l mai amintesc, orânduirea aia bolundă în care aveam salar şi n-aveam ce cumpăra cu el. Tu ai venit printre primii la noi, nu ştiu exact cum ai aflat că existăm şi dacă ţi s-a părut o chestie cute. Dar ai venit, cu camioanele tale, cu armata care îţi sprijinea împărăţia muzicală.

Ai cântat, şi noi am plăns, aşa cum am uitat acum să mai plângem . Acum suntem grăbiţi, sătui, mai capitalişti cu zbaterea fiecărei secunde. Acum nu ne mai doare esenţial nici de mamă, nici de tată, da, vocile acelea două care se aud din boxe sâmbăta dimineaţa, la zece. Atunci am cumpărat cu mama cartea despre tine, am dat o mie de lei (o mieeeeeee) ca să îţi citim povestea şi pozele mari. Nu ni s-a părut mult. Doar era despre tine. Adică ba da, ni s-a părut mult, dar nu ne-am mai gândit la asta. Am plătit din banii mamei pe concediul de vară. Ne-am bucurat împreună.

Am răsfoit de curând cartea, am zâmbit. Uite, îţi spun numai ţie, că tu acum nu mă mai judeci, am fost în stare să stau şi să nu-mi văd mama doi ani. Cum cum? Uite aşa, de azi pe mâine. Începeam de luni, marţi nu mă gândeam la asta, miercuri mă gândeam la joi, vineri ştiam că mâine vorbim, duminica mergeam la biserică, să îl rog pe Dumnezeu să mă ajute, în ciuda tuturor detaliilor pe care nu i le mărturiseam. Dar pe care acum am înţeles că El le ştia.

Mai mult de atât nu-ţi spun, Maicăle, dar una nu pot totuşi să mi-o reprim. Nu trebuia să te albeşti atât. Că omul alb e la fel de nasol per sublim ca şi omul negru, atâta doar că dă mai bine pe sticlă. Că la concerte oricum nu se vede bine, numai dacă cheltui un purcoi de parai (auzi-mă cum zic parai, io care nu pot nici bucks să spun ca omu). Of, îmi pare rău. Aş fi vrut să îţi fie bine, poate că ţi-a fost, la anumite intervale, ca şi nouă tututror. Nu te uita că acum sunt mai pornită, mi-e necaz că te-ai dus, că s-au dus Billie Jean şi atâtea altele, că nu o să mai fie live, că o să mai învie numai pe discuri şi în amintirile mele aiurite. Dumnezeu să îţi liniştească sufletul, şi să ţină cont numai de harul tău.

Bilanţ şi previziuni de cumpărătoare atentă :)

De când am venit în America mi-au plăcut, în această ordine: hainele, cărţile, parfumurile, poşetele, blogurile, şi biletele de avion. Haine mi-am tot luat, şi îmi mai iau din când în când, nu foarte des. Am rărit-o şi cu cărţile, căci am trimis acasă din ele şi m-am speriat cât de multe sunt. În domeniul parfumurilor am avut aproape tot ce mi-a dorit sufletul, şi mi-a dorit destul, mişelul. Trăznaia poşetelor m-a lovit mai târziu, dar m-a lovit puternic. Nu mă interesează să fie nu ştiu ce firmă, trebuie doar să îmi placă grozav de mult, să îmi taie respiraţia. Şi dacă nu sunt scumpe, cu atât mai bine. Prefer să fie din piele, dar am mai închis ochii de câteva ori. Blogurile, ei, cu blogurile treaba e sensibilă şi delicată şi zilnică :) Bilete de avion nu am avut câte aş fi vrut, şi toate au fost, într-un fel sau altul, spre România.

Chiar când mă speriasem că mi-am epuizat toate pasiunile de strângăreaţă, de curând mi-am descoperit o altă îndârjire: păpuşile Barbie la garage sale. Arată bine, sunt mai ieftine decât 5 minute de parcare în downtown, au cele mai grozave rochiţe (pe care le spăl totuşi, desigur), unele şi cântă, toate au buclele obligatorii intacte şi nu au tălpile roase în dinţi (Adelina obişnuia să le roadă, ca şi mine de altfel, când eram copil, pe atunci nu erau Barbie, dar aveam o păpuşă cu mâini moi şi i le-am ros aproape de tot, se mai ţineau în câteva molecule de plastic). Să vedem ce va urma.

Căpşunari pentru o zi

De la o vreme majoritatea cetăţenilor urbani pe care îi întreb unde şi-au petrecut week-end-ul îmi răspund la fermă, aşa că sâmbătă ne-am împachetat şi am luat-o pe urmele lor. Ne-am deplasat la hotarul dintre Indiana şi Illinois, cu scopul declarat şi asumat de a culege căpşuni cât încape. În termometru farănhaiţii au ajuns la 90, adică e de bine, mai ales după ce toată vinerea s-au dat peste cap norii şi ploile.

După ce am parcat maşina ne-am urcat fain frumos într-un fel de minicar, din cele cu care ne plimbam pe vremuri la Mamaia, pentru cine îşi mai aminteşte. Doar că minicarul nostru era tras de un tractoraş verde. Am fost descărcaţi pe câmp, unde o tanti cu staţie de transmisie a raportat, cred, că am ajuns cu bine, şi operaţiunile sunt sub control. Apoi ne-a poftit pe tarla.

Am privit cu câmpul cu o uşoară melancolie şi m-am gândit că poate nu era rău să-mi fi lăsat acasă geanta. Bine măcar că era o geantă din material textil, haioasă, nu m-am dus totuşi cu poşeta de piele. De, femela urbană, ca femela urbană. Dar mi-a prins bine totuşi, că am putut ţine în geantă aparatul foto, apa şi credit cardurile. Şi cine o să mai aibă poze aşa frumoase ca noi :)

Am cules cât am cules, mi-am umplut rapid găletuşa, nu fără a mai face câte o poză, a mai bea nişte apă şi a mai mânca vreo câteva căpşuni. La început le spălam, la sfârşit m-am plictisit de spălat şi le-am mâncat aşa, pur şi simplu. Aveau o aromă ruptă din soare, din zahăr şi din ploaia care trecuse peste ele cu o zi înainte. Am mestecat şi câteva grăunţele de pământ şi mi s-au părut şi alea foarte bune. Oricum, eram siguri că bunătăţile pe care le mâncam nu s-au copt într-un tir şi asta mi se pare ceva grozav.

La final ne-am retras arşi de soare, aduşi de spate, setoşi, fericiţi şi cu găletuşele pline. Am mai hoinărit un pic prin zona unde se vindeau flori şi am mai făcut câteva poze, nu mă dădeam dusă dintre dezlănţuirea de culori. Apoi ne-am întors frumuşel acasă şi aseară am mâncat spumă de căpşuni la discreţie.

O zi bună

Toată lumea, cu mic, cu mare, îmi spune hi şi îmi doreşte o zi bună. Vecina de la casa de alături, bătrânelul care îşi face plimbarea de dimineaţă ajutat de cadrul metalic, conductorul de tren, şeful, poştaşul, colega temporară de birou, fata de la Dunkin Donuts, vânzătoarea de parfumuri, vânzătorul de pantofi, prietena cu care mă întâlnesc pe messenger. Aşa că m-am gândit să consemnez cum arată o zi bună. Dar una perfectă, aici şi acum? O zi lucrătoare, în care nu am lucrat.

trezirea la 7.45

cafeluţa cu două frişti mici, în cana made in Mediaş

o jumătate de litru de apă

două piersici

pornit Europa FM

o jumătate de oră de bicicletă (se eliberează în sistem o mie de endorfine la preţ de nici una)

micul dejun – un ou şi un grătar

pupat degeţele calde care ies de sub pătură

împletit codiţele

invitat codiţele la masă

telefonat unei prietene

ieşit la oraş cu jeep-ul nepersonal

vizitat Shedd Aquarium

terminat bateria aparat foto în mijlocul peştelui

jurat că de mâine voi ieşi cu ambele aparate foto la mine, câte unul agăţat de fiecare ureche

extaziat lângă peştii caraibieni

intrat pe şest la show-ul cu delfini

mâncat pişcoturi

sosit acasă fără turbuleţe de trafic

mâncat supă proaspătă de vită

descărcat pozele din aparat

citit editorialul şi un interviu din revista Tango

început un roman de Marc Levy

citit blogurile favorite

aranjat treburile pentru seară

lăsat la o parte cele doua fire de praf din ochiul zilei perfecte

venit idee pentru postul acesta

o dâră de parfum

somn bun, cu fereastra deschisă

ploaie

poate am zâmbit

promisiunii de dimineaţă proaspătă



Vă doresc o zi bună!

Bucurie

Şi, ca o bucurie mare, căci bucuriile mele, când vin, sunt foarte mari, vă conduc acum spre eseul pe care l-am scris cu drag pentru Tango-ul de iunie. Revista noastră de citit şi iubit.

Sunt sigură

Sunt sigură că am mai trăit încă o dată, într-un apartament mic, în centrul unui oraş mare. Nemetalic.

Şi nu îmi pot aminti drumul.

17 iunie

Azi, 17 iunie, sunt şapte ani de când am ieşit din ambasada americană cu viza de emigrare în dinţi.

Azi, 17 iunie, mă doare capul încercând să răspund unei întrebări care m-a fascinat încă de când apărea pe coperta unei cărţi pioniereşti din seria ABC: "Şi acum încotro?".

Jimmy şi Ami

Azi m-am cunoscut cu Jimmy John’s. Ne ştiam numai după miros, dar continuam să ne ignorăm, eu nefiind foarte interesată de sendvişuri, el nefiind sensibil la Miss Dior-ul meu. De, fast-food, ce vrei, nu pricepe nuanţele de galbanum şi gardenie.

Tărăşenia a debutat vineri, când mi s-a făcut poftă de salată de paste de la Jewel. Pentru că tot week-end-ul am avut lucruri mult mai interesante şi mai importante de făcut decât să mă duc la Jewel după salată de paste, am amânat pofta pentru dimineaţa de luni.

Am coborât tacticoasă din tren (a se citi împleticită de somn, călcând cu grijă să nu-mi sucesc vreun picior) şi am intrat în incinta uriaşei alimentări cu nume de bijuterie. La raionul de gustări erau expuse toate cele, minus, evident, salata din pofta mea. M-am reorientat, am luat tot o salată de paste, dar, îh, pe asta n-am putut să o mănânc.

Am dus-o la gunoi, dar nu chiar la gunoiul de sub biroul meu, ci la unul vecin, ca să în caz de crimă să nu se poată face legătura dintre victimă şi obiectul contondent. Treaba era că totuşi mi-era foame, m-am instalat în scaun şi am suspinat a lehamite.

Apoi mi-am amintit de Jimmy John’s, localul unde se vând sendvişuri şi unde, am decis eu, miroase totuşi foarte bine pe lângă uşa de la intrare. Mi-am tras după mine sandaua care mă jena încă de la concertul de ieri şi m-am înfiinţat în uşa lui Jimmy.

Aici am găsit doi băieţi tineri şi veseli, ale căror mâini se mişcau aşa de repede pe ustensile că îmi venea ameţeală. Am stat circa aproximativ cinci minute cu capul strâmb, să citesc meniul, şi la final am mai stat încă cinci, să decid între Turkey Tom şi încă un soi de mâncărică, al cărei nume, halal să-mi fie, nu mi-l mai amintesc acum. Era ceva cu genoa salami, dar parcă pot să ştiu eu ce înnseamnă genoa salami la ăştia.

Turkey Tom era cu piept afumat de curcan, şi pe ăsta îl ştiam, în principiu. După ce mi-a căzut cu zgomot fisa că mayo înseamnă maioneză, m-am şi dat lângă tejghea, să zic ce am de zis.

Băieţii ăia s-au uitat la mine aşa de ciudat, de parcă am aterizat de pe Lună în staţia în care se aterizează de pe Soare. Am zis că vreau un Turkey Tom, please. Şi dacă am citit în profunzimea expresiilor lor faciale că nu au pătruns înţelesul păsului meu, am procedat simplu şi inteligent, mi-am repetat păsul. Sendviş, aaa, păi sendvişuri facem numai peste o juma de oră.

Aaaa, păi atunci de ce staţi cu uşa descuiată, băieţi? De ce nu mă lăsaţi să mă necăjesc pe trotuar? Că uite, aici înăuntru la voi, în miros de pâinici proaspete, necazul e şi mai mare, şi mai de nesuportat.

Mă rog, am mulţumit şi mi-am târâit sandaua retur, până la birou. Acolo am clocit trei ore un număr mai mic de adjusting entries pentru finalul de an decât aveam în program Dar eram înfometată şi, în plus, fişierul care conţinea informaţiile suplimentare ale clientului de pe masa de operaţie contabilă, era nedecompresibil, adică nu se deschidea. Aşa, ca lunea în mid-morning.

La prânz am tras o gură de apă plată şi m-am deplasat înapoi spre Jimmy John’s. Chiorăitul stomacului acoperea scâncetele provocate de sanda. M-am oprit la Jimmy ca un vechi cunoscător şi am comandat frumos şi politicos un Turkey Tom, please. Să nu uit să zic please, că mă sfâşie ăştia în conştiinţa lor. M-au întrebat dacă vreau şi brânză pe Tom, şi am zis că da, adică de ce nu.

Până m-am dat mai încolo, mi-am băgat debit cardul în portofel, portofelul în geantă, şi până m-am mai uitat încă o dată în geantă ca să văd dacă mi-am băgat portofelul, Turkey Tom era gata, împănat şi împachetat.

I-am sfâşiat cum am putut ambalajul şi am sosit la birou cu bunătatea pe jumătate mâncată. Oooo, păi pentru sendvişul ăsta îi vând şi pe mama şi pe tata, că ţara mi-am vândut-o deja. Buuuuuun, şi exact cât foamea mea de mare. Am să mai trec pe strada lui Jimmy, dar numai când o să mai fiu lihnită, ca să onorez cum trebuie mirosul care inundă trotuarul. Şi uite aşa am lăsat în urmă Jewel-ul, Panera şi restaurantul tailandez, trădându-le cu un sendviş bine făcut. Oare ce surprize îmi mai rezerv eu mie?

Pa-ram-pa, pa-ram-paaaaa, uiiiiiiiiii

Scriu impresii proaspete, am sosit de la concertul lui Goran Bregovic. A fost o după-amiază pe comandă, luminoasă şi caldă, plină de prieteni, cu muzică de cea mai bună calitate. La un moment dat m-am uitat un pic la propriile picioare, bâţâiau sub mine cum puteau, în ritmurile folclorului balcanic.

Schimbul de cântări ritmate şi aplauze şi chiuituri nesfârşite a avut loc la Ravinia Park, un loc pe care abia azi l-am degustat la Chicago. Este o scenă, înconjurată de un număr de scaune şi apoi totul înconjurat din nou, de data asta de spaţii verzi şi copaci uriaşi. Pe spaţiile verzi lumea vine şi se instalează cu pături, scaune pliante, măsuţe, mâncărică, băuturică, lumânări, fiecare după pofta sufletului.

Totul se derulează frumos, civilizat, mi-a fost mai mare dragul. Am întâlnit mai multe grupuri de prieteni, cu unii chiar nu ne-am mai văzut de mult. Mi-a plăcut genul acesta de spectacol, poţi să cumperi bilet cu loc, sau poţi să stai la picnic, poţi dansa, ba chiar îţi poţi serba şi ziua de naştere, printre altele.

Când s-a apropiat ora de începere am stat să fac şi câteva poze, iar când au început să cânte, am uitat de tot, de mâncare, de băutură, de scaune, de locuri, de noi înşine. E grozav cum a reuşit omul acesta să ţină în priză o adunare imensă de oameni, era o voie bună de zile mari. Şi atmosfera e mult mai relaxată decât la alte concerte, dacă vrei stai, dacă vrei circuli, dacă vrei dansezi, dacă vrei mănânci, dacă vrei bei.

La final nu ne mai dădeam duşi nici noi, nici Goran cu a sa Wedding and Funeral Orchestra. Urma încă un cântec şi încă unul. Mă gândeam cât de grozav trebuie să fie să ai un har aşa de mare şi să reuşeşti să ţi-l fructifici la maxim, să trăieşti din el şi să aprinzi în mii de oameni veselie şi un chef nebun de viaţă.

Ceşcuţa cea de toate zilele

Pentru Lola, cu drag, aceasta este ceşcuţa mea de cafea. Ca să parafrazez poezia: Beau şi scriu. Beau (cafea). Am avut dreptate ieri, de după nori a apărut soarele, nu prea cald, dar suficient de prietenos. Unde mai pui că în dimineaţa asta de duminică l-am găst deja la datorie, probabil se simţea un pic vinovat după chiulul precoce de ieri. Azi avem două evenimente, ambele în premieră pe ţară, pentru mine.


Tot apropo de cafea, îmi amintesc când lucram la Teora, dimineaţa vroiam să fac cafea şi mereu încurcam unde trebuie să pun apă, o puneam unde de fapt trebuia să se scurgă cafeaua!! Ei, dar apoi am învăţat. Şi tot acolo mâncam supă Knorr la pliculeţ, încă era ceva destul de exotic. Unde mai pui că lângă noi era şi un Pizza Hut. Pizza Hut? Uau, ce meserie:)))

Mulţumesc mult pentru comentariile de la cafea, nici nu ştiţi ce înseamnă pentru un blogăr care se trezeşte cu ochii lipiţi şi se aruncă la calculator (nu, nu e dependenţă, e plăcerea de a citi şi de a scrie, conjugată cu dimineaţa de duminică), să găsească mesaje de la oameni dragi şi faini (astea merg mână în mână).

Ceşcuţa de cafea

Deşi nu sunt prea prietenă cu tehnica de vârf, acum mi-aş dori să fiu. De la o vreme visez un dispozitiv inteligent, care în secunda când deschid ochii, să îmi înfunde în gură o conductă subţire cu cafea. La mine intervalul dintre trezire şi băutul cafelei este cu adevărat periculos. Ferească Dumnezeu să mă opresc cu ceva trebuie neprevăzute, în drumul până la bucătărie, că pot bufni în aşa fel încât stric întreaga zi. Îmi amintesc nedreptăţile pe care mi le-au făcut diverşi, de la origini până în prezent, şi poate chiar până în viitor.

Uneori adun pe drum vreo hârtiuţă de pe covor, apoi mut o sticlă de apă plată, poate merg să mă şterg cu un şerveţel pe faţă, aranjez nişte parfumuri lângă chiuveta din baie, îmi tai unghiile, sună telefonul, sună cineva la uşă, trebuie să îmi schimb pijamaua cu patalonii de trening, încălzesc laptele copilului, adaug cacao, deschid geamul, închid geamul că e toamnă iar, şi aşa a trecut o jumătate de oră şi încă n-am băut cafea. Mi se rostogolesc prin memorie toate nenorocirile, toate neîmplinirile, toate neîndrăznelile, toate cusururile planetare.

Apuc cu stânga ibricul albastru, dibui cu dreapta robinetul, pun linguriţa de zahăr şi, cu ultimele puteri neerodate de nenorocirile lumii, deschid aragazul. Apoi eşuez pe un scaun lângă masa de bucătărie şi aştept, aştept să aud murmur de apă fiartă. Când fierbe, îmi încordez voinţa, mă ridic, şi umblu la borcanul de cafea Jacobs. Şi aici, ca şi acasă, beau tot Jacobs, asta îmi place, cu asta m-am obişnuit. Adevărul este că la Chicago ne salvează magazinele poloneze, altfel ar fi destul de trist.

Am un set de şase ceşcuţe, roşii cu negru şi auriu, şi îmi sunt îngrozitor de dragi, le-am adus de acasă şi sunt fabricate la Emailul Roşu, la Mediaş. În cănuţa mea roşie se răsfaţă cea mai bună cafea, şi apoi se produce miracolul. Cafeaua gâdilă în talpă nişte neuroni, ştie ea care, nu-i treaba mea, şi ce crezi, lucrurile încep să se aşeze în ordine. Prin sistem se porneşte să alerge nişte dopamină, başca ceva serotonină, şi, pe la jumătatea ceşcuţei, la orizont apare o Amalie aproape umană. Iar la răsăritul zaţului vedem o Amalie aproape fericită, capabilă să înţeleagă că dincolo de norii acestei dimineţi se ascunde şi se răsfaţă soarele.

Cap(italism)

Nu mă pot hotărî dacă să mă reprezinte un cap sau o floare, dar pentru că astăzi am ales capul, am să spun că capitalismul ăsta nu e chiar capitalism cum scrie la doctrină, după cum nici comunismul nu a respectat litera cărţilor. Nu deranjaţi cacofonia de mai sus, ea ştie că e acolo şi se simte bine. Pentru că e intenţionată, gândită îndelung, şi servită cu garnitură de adevăr. Într-un fel sunt încântată că am trecut prin atâtea orânduiri, şi în serile când nepoţii se vor întoarce din excursiile cu clasa pe Lună, le voi povesti cum m-am simţit în fiecare sistem socio-politic pe care l-am întâlnit pe drum: comunism cu faţă umană, comunism simplu, debut de tranziţie, tranziţie permanentă, capitalism de cumetrie, capitalism american (teoretic) pur, capitalism american care se împute încet şi sigur, capitalism american care se va recupera dar nu ştiu cum, capitalism românesc care se va recupera dar nu ştiu când.

Iară povesteşte bunica, o să spună ei, las-o să povestească, aşa nu ne încurcă prea mult şi uneori scapă chestii simpatice. Bine, numai să nu ne mai repete ce a însemnat pentru ea revoluţia română, că eu ies pe prispa stelei, şi stau până tace, spune o nepoţică, cea mai vioaie dintre ele.

Cum, nu ştii, pentru ea revoluţia a reprezentat o cutie de bomboane cubaneze şi biscuiţi Eti Negro, cumpăraţi pe drumul de la liceu spre casă. Lasă, că asta încă e bine, numai să nu înceapă cu adidaşii pe care lipea abţipilduri, ca să arate ca ăia străini. Şi cu plasele goale cu care compunea poveşti.

Nu, nu pare să mai vorbească, cine ştie la ce se gândeşte. Vă spun, pare să aibă în minte că nici capitalismul pe care l-a trăit nu era chiar capitalism, vedeţi, are o cută specială pe frunte, care apare numai la acest gând. Mai ştiţi când ne povestea despre bursă şi bănci, cum au păcălit ele oamenii şi au scăpat cu balanţa contabilă aproape curată? Mai ştiţi poveştile despre străduţa aceea cam strâmtă, Wall Street parcă se numea, ce patimă mai punea bunica, repetând la nesfărşit ce escrocherii faine s-au făcut acolo legal. Atunci trăia în America. Săraca bunica, nu prea şi-a găsit ea locul.

Mai ştiţi cum s-a încurcat când a vrut să ne explice ce sunt alea cdo-uri, dar nu-i mare lucru, că aproape nimeni nu a înţeles, în afară de domnii aceia importanţi care le-au copt şi le-au băgat pe gâturile lungi şi lacome ale fondurilor de investiţii. Eiii, mare noroc avem cu bunica, ştiţi că pe vremuri ţinea un blog?

Încă o ispită şi mă duc

Într-o zi, aşteptând să iasă copii de la şcoală şi bătându-mă puţin soarele în cap (a fost una din cele două zile cu soare ale primăverii care a ţinut trei zile şi care apoi a plecat, că a avut o treabă, şi a lăsat în loc un pui de toamnă, mai ales seara), aşadar într-o zi, mi-am închipuit cum ar fi ca noi, cei care ţinem legătura şi ne citim mai ceva ca revista Cinema pe timpuri, să ne şi vizităm din când în când. Ştiu, n-avem concediu (huo), n-avem timp, n-avem pâine, n-avem unt, s-a terminat şi gemul de prune, parcă am trage şi o fugă până în România, parcă am fura un week-end la mare, la munte, la o cabană, la plajă, la schi, la Six Flags Great Americaaaaaa. Ei, ce încercam să comunic e că stând aşa şi zâmbind mamelor din suburbie (pe ele soarele excesiv le făcea foarte vorbăreţe, pe mine mă făcea excesiv de visătoare), în închipuirea mea au crescut întâlniri între noi, ăştia răspândiţi pe la capetele Pământului. Şi până să bag de seamă, trăsesem deja o fugă până la Vancouver, mă scuzasem că trebuie să îmi iau un corn de la Zurich, mă plimbasem un pic prin Italia (am auzit o chestie faină, cum că pentru fiecare biserică din Roma există o bancă în Milano), am trecut razant prin inima Parisului (şi mi-am lăsat acolo o felie fiebinte de fericire), am aterizat la Williamsburg pentru o seară, şi acolo am visat cum o să fie următoarele zile la New York. Maaaami, I’m here, m-a trezit tandru Adelina, oferindu-mi să car ghiozdănelul cu zâne all the way home.

Dar dincolo de vise, iată încă o ispită concretă, podurile din Chicago care se ridică atunci când trec bărcuţele cu pânze. Cel mai frumos e când se ridică podul peste Michigan Avenue, am prins evenimentul în timp ce eram la plimbare pe faleza cu tei. Bărcuţele treceau ţanţoşe şi podurile le făceau hatârul şi se ridicau, unul câte unul, se odihneau un pic şi apoi se aşezau cuminţi la loc, restabilind peisajul familiar şi strălucind mai puternic sub sutele de aparate foto declanşate aproape simultan.




















































A, şi încă un lucru, Carla, să nu te muţi de unde eşti acum, sunt alături de tine cu închipuirea şi cu un gând bun. Am vrut să îţi las mesaj pe blogul tău şi cum nu eram sigură unde să îl las, am încercat să îţi transmit în felul acesta ce simt :)

My Chicago

Pe muzica domnului coleg de internaţionalitate Haddaway, care declară că life will never be the same, mă suflec şi mă apuc de treaba trasată de Flavius, preşedintele adunării noastre spontane de blogări (cred că aşa ne numim). Între timp mai intervine în fundal şi o replică dintr-un film românesc care se derulează în treaba lui pe TVR Internaţional: aşa să ştii, că fără şcoală nu merge.

Acestea fiind consemnate, hai să ne închipuim că vă apropiaţi de Chicago. În primul rând eu nu-i spun Şicago aproape deloc, nu pot, nu că nu vreau. Bine, îi mai spun Şicago la ocazii speciale. În rest şi în privat îi spun Cicago, de, urmă de gintă latină.

Buuun, să zicem că sunteţi în avion. Dacă aterizaţi ziua şi nu sunt nori, s-ar putea să vedeţi downtown-ul pe vreo fereastră. Asta dacă nu sunt acoperite toate hublourile pentru că acolo stau tipi care au văzut în câteva rânduri întreaga lume şi sunt deja sictiriţi de panoramele marilor oraşe. Şi dacă aterizaţi seara o să vedeţi downtown-ul, ba chiar o să fie mai spectaculos.

După ce aţi aterizat cu bine, străbateţi kilometrii de culoare de la O’Hare şi depăşiţi cu bine amprentarea (acolo să aveţi mare grijă, vi se va introduce în sistem microbul cumpărăturilor). Apoi vă recuperaţi valizele cu vişinată de casă şi alte cadouri pentru americanizaţii voştri dragi, cu hainele personale (nu aduceţi multe, oricum o să cumpăraţi, la câte milioane de magazine sunt, întotdeauna o să găsiţi ceva foarte frumos şi absolut convenabil). După ce duceţi toate la bun sfârşit, vă rog, faceţi bine şi ieşiţi pe uşa terminalului.

Rudele şi prietenii vă aşteaptă deja de o oră, la început au fost emoţionaţi, acum sunt şi puţin nervoşi. Au verificat că aţi plecat din Budapesta, Amsterdam, Frankfurt sau Londra şi, în consecinţă, trebuie să apăreţi din minut în minut la ieşirea A sau B a terminalului internaţional. Dacă sunteţi aşteptaţi la ieşirea B veţi ieşi, desigur, pe la ieşirea A.

Bun, să zicem că ne-am întâlnit, v-am luat bagajul şi am plătit parcarea. Nu vă luaţi după faptul că poate fac pe dura, mi-era un dor nebun de voi. Ne lansăm împreună pe autostradă, îmi povestiţi ultimele bârfe şi zvonuleţe de acasă, nu sunt om dacă nu le ştiu. Ajungem repede, mâncaţi ce am gătit din greu în ultimele două zile şi apoi dormiţi. Mâine o luăm la picior.
















Prima şi prima dată mergem pe centru. Pe Michigan Avenue. Acolo găsim zgârăie-nori, unii dintre ei chiar dantelaţi şi bibiliţi cum îmi plac mie. Aceştia sunt, bineînţeles, printre cei mai vechi, când mai era timp de bibileală. Oricum, există atmosfera aceea de oraş mare, cu plimbăreţi veniţi din toată lumea. Majoritatea poartă şlapi cu gaică între degetul mare şi restul degetelor, flip-flopi. Dar sunt şi doamne cu toc şi cu coc. Bine, poate nu chiar cu coc, dar cu frizură mai elaborată, în unele cazuri chiar şic. Lumea leagănă plase de hârtie cu diverse cumpărături, care mai de care mai firmoase şi mai mari. Oamenii vorbesc tare, sunt veseli, viaţa erupe în cel mai grozav fel.

După plimbarea pe Michigan Avenue, vreţi, nu vreţi, ne deplasăm la Art Institute. Nu plătiţi nimic, ştiu un truc de băştinaş, care ne va permite să umblăm prin muzeu cât ne ţin ochii la frumuseţe şi picioarele la solicitări.

Pe mine, dacă mă pierdeţi, mă găsiţi la galeriile impresioniştilor, dar ştiţi asta deja, nu vă mai plictisesc. Acolo am căpiţa mea de fân favorită, peisajele iubite, tot tacâmul. Unele ghiduri turistice dau Institutul de Artă drept prima atracţie a oraşului. Mergem la etajul unu, vedem picturile şi apoi ne strecurăm, dacă vreţi, şi în aripa nouă.

Pe râul Chicago în downtown sunt poduri foarte dese, şi toate se pot ridica să treacă bărcuţele cu pânze.

Putem face o pauză de urbanism şi mergem să savurăm Templul Bahai, acolo unde sunt acceptate toate credinţele şi toate rugăciunile, într-o înfrăţire care poate ar trebui să se manifeste ceva mai des între popoare şi între convingeri de tot felul. Există numai şapte temple Bahai în lume. Templul este aşezat într-o suburbie afluentă, ca să nu spun putred de bogată. Dar dincolo de asta, locaţia e deosebită, aproape lângă malul lacului, verdeaţă, îţi merge la inimă.

Putem vizita casa natală a lui Hemingway din Oak Park.

Revenim in centrul oraşului, ne plimbăm şi facem poze pe faleza cu tei, unde în iunie miroase superb.

Şi pentru că avem prieteni cu şcoală, ştim unde să ne urcăm la etajul zece pentru a fotografia o panoramă în care trenurile par un joc din camera copiilor.

Apoi urcăm la Hancock Tower, unul dintre cele două turnuri renumite, alături de Sears Tower. Hancock Tower este chiar pe Michigen Avenue şi oferă şi vedere directă la lac.

Fântâna Buckingham din Grant Park

După atâta activitate urbană petrecem o zi la grădina botanică, sigur prindem covoare de flori, comandăm şi o zi potrivită, nu prea caldă, nu prea rece, fără vânt, cer senin şi exact atâţia farănhaiţi cât e optim. Acolo vom întîlni cel puţin o nuntă şi aproape toţi nuntaşii vor vorbi româneşte. Dacă avem cu noi copii, aceştia vor face o poză cu mireasa (care între noi fie vorba, habar n-are în ce se bagă, dar orişicum, poza rămâne). Ne răsfăţăm prin grădina simţurilor, colindăm aleile, spunem bancuri, dăm pâine peştilor graşi şi blânzi din lac. Dacă e seară or să ne cam mănânce ţânţarii, sau măcar o să încerce, dar noi am fost deja mai şmecheri decât ei, ne-am uns cu diverse poţiuni protectoare.

Dacă vizita la Chicago e scurtă, nu o putem încheia fără o plimbare cu vaporaşul pe lac şi pe râu, printre zgârâie-nori. Dacă vizita la Chicago e lungă, cu atât mai bine, o să găsim o grămadă de lucruri de făcut, numai să începem o dată :)

Holy and faraway cow!

Stând aşa pe prispa casei şi numărând avioanele, mi-am amintit o secvenţă antologică din copilărie. De multe ori am impresia că numai mi-am închipuit copilăria mea românească de la ţară, că e unul dintre visele şugubeţe care mă foiesc de pe o parte pe alta a globului pământesc. Bunicii mei s-au dus demult, asta e prea trist ca să intru acum în amănunte. Sunt fericită că am avut o copilărie grozavă, într-un sat cu un castel adevărat, înconjurat de un parc splendid. Bunicii mei trăiau cu nostalgia timpurilor în care la castel venea în vizită, destul de des, Regele Mihai. Bunica tot mai spera că regele se va întoarce în ţară la un moment dat, noi dădeam atoateştiutori din mână, şi pe ascuns şi din cap, aşa ceva părea cumva fantastic, de neconceput. Ieri, stând şi aşteptând să iasă copii de la şcoală, mi-am amintit aceste lucruri şi m-am uitat apoi la lumea din jurul meu, atât de sută la sută alta, atât de esenţial diferită.

Dar pornisem de pe prispa casei şi de la avioane. Stând pe trepte şi rătăcind cu privirea pe traficul aerian şi pe traficul rutier (ambele la fel de intense), mi-am amintit cel mai interesant moment al serilor copilăriei, momentul pândit şi aşteptat în care veneau acasă vacile. Plecau la păşune dimineaţa, la o oră la care eu abia mă întorceam de pe stânga pe dreapta în patul confortabil, şi soseau lent spre seară. În fiecare zi le îngrijea altcineva din sat, oamenii făceau cu rândul şi astfel aveau toţi asigurat zilnic un cow-care de calitate.

Abia aşteptam să vină iar rândul bunicilor mei, mergeam cu ei şi pretindeam şi eu şi ei că ajut la regularizarea itinerariului câte unei viţici mai impertinente. Vacile beau apă din Mureş şi se desfătau cât era ziua de lungă cu iarbă proaspătă de pe luncă. Viaţă grea, ce mai. Iar eu îmi duceam cu mine o carte şi sendvişuri şi citeam sau stăteam la soare. Şi nici măcar prin vis sau prin gând nu-mi trecea că într-o bună zi lucrurile astea vor deveni ceva cumplit de exotic, cumplit de îndepărtat. Şi totuşi nu au trecut sute de ani, numai în jur de douăzeci. Şi un Ocean, desigur.

Seara, când începeau să se arate pe uliţă vacile, o strigam emoţionată pe bunica şi deschideam porţile cele mari, ca să fie pregătite pentru importantul eveniment. Vaca-mamă sosea prima, se scărpina un pic de dudul din faţa casei, ne privea blând şi înţelegător şi se încadra cuminte în pătratul porţii deschise. Apoi venea şi viţeluşul şi uneori o lua la picior şi ajungea în grajd primul. Bunicul le lega, aveau un fel de lanţ mai lejer, le aranja fânul în iesle şi apoi trecea la muls vaca, într-un vas alb numit şuştar. Niciodată n-am să uit şuştarul cel alb, oricât de americană sau europeană sau mai ştiu eu ce altă bâzdâganie aş putea să mai devin. Lumea ieşea pe la porţi când veneau vacile, se pasau în zbor ultimele zvonuri, cine a fost văzut venind de la gară cu trenul de şase, când a plecat a lui Iosu la Arad, când vin nepoţii în vacanţă, ce medii au avut ei la biologie. Era frumoasă lumea aceea, era foarte legată, ca să nu mai punem la socoteală că era şi foarte organică.

Eiiiii, knock, knock, knocking on heavens door, vorba ăstuia care cântă la radio.

La Mulţi Ani!

La Mulţi Ani copiilor de lângă noi şi din noi, azi a fost 1 Iunie!

Trei trenuri, două petreceri şi un festival

Sub acest nume îmi voi aminti week-end-ul de graniţă dintre mai şi iunie. N-am mers cu niciun tren dar am aşteptat să treacă trei, toate marfare, toate foarte încete, toate foarte lungi. Pe primul l-am întâlnit sâmbătă târziu, în timp ce ne transbordam între petreceri şi abia aşteptam să ajungem la a doua. Plecasem cu părere de rău de la prima, dar ţineam neapărat să ajungem în ambele locuri. Prima petrecere a fost de fapt un botez, frumos şi emoţionant, cu atât mai special cu cât părinţii au purtat costume populare din Maramureş, o migălire încântătoare de culori şi volane. Iar fetiţa, o minune cuminte şi frumoasă, în vîrstă de două luni, a sosit şi ea la biserică tot în costum popular, cu fustiţă roşie şi băsmăluţă.

A doua petrecere a fost o zi de naştere, într-o casă frumoasă, aşezată între copaci bătrâni şi uriaşi. Seara a fost foarte caldă şi am stat afară, ascultând, printre altele, foşnetul misterios al frunzelor, şi am privit cum Adelina aleargă după un căţeluş tare simpatic, care i-a întors favorurile. Amândoi au fost fericiţi până peste poate. Am plecat de acolo duminică devreme, cu promisiunea de a ne revedea la concertul lui Goran Bregovic din 14 iunie. Pe drum spre casă ghici cine ne taie iar calea, trenul. Altă jumătate de oră de semi-aţipeală în spatele barierei. Am pornit mai departe, am mers cât am mers, ne-am bucurat un pic de trafic lin până când, surpriză, altă barieră, alt tren. Al treilea. Probabil că fiind al treilea ne-a oferit ca bonus un număr mai mic de vagoane, am stat numai vreo zece minute.

Abia am apucat să ne trezim duminică şi am pornit ca din puşcă la un festival. Unul pitoresc, bine organizat, cu mâncare bună, cu costume frumoase, cu muzică şi dansuri. Festival nemţesc, adică. Nu se plăteşte pentru simplul fapt că intri în ţarc, aşa cum se întâmplă la eternul şi fascinantul Taste of Romania, din septembrie. Aici plăteai doar mâncarea şi băutura. A fost o vreme superbă, perfectă pentru asemenea demersuri în aer liber. Ne-am plimbat apoi printr-o zonă plină de farmec, cu magazine mici şi oameni care se bucurau din plin de chestia aceea exotică, numită mers pe jos. Datorăm Anei duminica superbă petrecută în Lincoln Square. Am şi câteva poze, mai puţine decât aş fi vrut, pentru că, ei da, iar am uitat să încarc bateria.

My Tiffany's

Nu vreau să am nimic până când nu voi găsi locul unde să aparţin. Nu sunt sigură unde se află acel loc. Dar ştiu cum trebuie să fie.

Prin această traducere şi adaptare a vorbelor lui Holly din „Mic dejun la Tiffany”, mărturisesc că mă aflu încă în căutarea locului potrivit mie.

Dacă aş putea găsi un loc unde să mă simt ca la Tiffany’s, atunci aş cumpăra nişte mobilă şi aş da un nume pisicii, mai spune Holly, şi prima jumătate e valabilă şi pentru mine.

Cel mai important lucru este că această căutare nu mă mai sperie, cum se întâmpla cu ceva vreme în urmă. Ştiu sigur că am un loc şi că o să fiu în stare să îl recunosc, singura problemă e că s-ar putea să dureze un pic mai mult decât la alţii. Dar în definitiv şi dinţii ies şi cad la fiecare persoană în alt ritm, aşa că de ce m-aş aştepta să am experienţe similare cu ale altora. Iubesc oamenii cu care îmi descopăr bucăţi de drum comune, oamenii care au moduri de gândire frumoase, optimiste, pline de haz.

Art Institute - Aripa Nouă, Step by Step

Acesta este podul pe care se poate intra în aripa nouă a Institutului de Artă din Chicago. A fost botezat The Nichols Bridgeway.


Mergând spre muzeu, aceasta este priveliştea din partea stângă, spre lac.

Aşa se vede din acelaşi punct, numai că privind spre dreapta.

Aşa se vede muzeul de pe pod.

Iar aceasta e terasa muzeului, la al treilea nivel. De aici se poate admira Millenium Park şi clădirile care îl înconjoară.

E mult metal, e adevărat, însă au reuşit să creeze un peisaj interesant, o combinaţie de argintiu şi verde. Merită văzut într-o zi însorită şi veselă. Este unul din locurile unde te simţi cetăţean internaţional, una din cele mai grozave senzaţii, după părerea mea.

Trump International Hotel and Tower Chicago

Pentru că tot stăteam degeaba la o intersecţie în centru, aşteptând să se schimbe semaforul din roşu în verde, am făcut o poză cu cel mai nou şi mai fălos zgârâie-nor din peisajul chicago-uan. Deşi nu e stilul meu de clădire, ba chiar deloc, am zis că poate e bine de consemnat pînă unde s-au căţărat oamenii care preferă aceste înălţimi.

Pateu de (orice altceva decât) ficat de pui

Una dintre mâncărurile pe care le gătesc şi pentru care nu s-au primit reclamaţii, ba chiar s-au auzit anumite laude, este reprezentată de ouălele umplute. Din când în când ne repezim la Cosco, ca taurul în baticul roşu, luăm două cartoane gemene de ouă şi peste două sau trei zile le pun la fiert. După fierbere le pun în frigider şi mă îngrijorez că a doua zi trebuie să fac ouă umplute. Între timp elanul mi-a trecut, dar a rămas promisiunea. Ouăle se răcesc, eu vin acasă de la servici şi îmi amintesc că n-am pateu. Iar până acum vreo două luni asta se rezolva absolut uşor, cu o săritură de pe trepte în maşină, altă săritură din parcare în magazinul polonez, alta în raftul cu pateuri, alta înapoi în maşină, alta din scaun pe trepte şi aşa, cangureşte, ouăle erau pe jumătate minus unu făcute.

Dar de vreo două luni a dispărut de la poloneji pateul din ficat de pui. Prima dată am luat din greşeală pateu de pui, dar acela conţine şi altceva decât ficat sau poate nu conţine deloc ficat (înclin spre varianta doi). Dar bănuiesc că are şi oase măcinate. Poate e numai paranoia mea, indusă de particulele fine şi zgrunţuroase pe care le simt la limbă. Altă dată am luat pateu de porc, dar parcă nu e aşa de bun, are gust de ... porc. Oricum, un gust care mă deranjează în umplutura ouălor. Nu că n-aş mânca porc (e bine, e rău, cine ştie) dar nu prea îmi place pateul acesta. Probabil şi fiindcă nu conţine ficat. În sfârşit, ce încerc să comunic este că nu mai găsesc, sub nici o forma, pateu din ficat de pui, pe toată aria Chicagoland-ului.

Am gustat la o petrecere ouă umplute cu brânză, au fost fooooarte gustoase, am făcut apoi şi din acelea, dar ulterior mi-a dat iar târcoale pofta de ouă umplute cu ceva care conţine şi pateu din ficat de pui. Chiar azi am bătut magazinele, am de gând să fac mâncărica asta în week-end (avem musafiri from out-of-state, cumnaţii mei + copii, o să fie fun) şi iar am trecut prin frustrarea de a găsi o sută unu sortimente de pateu, inclusiv cu roşii, cu ierburi, cu vită, cu soia, pateu Scandia Sibiu, pateu cu ce vor muşchii tăi, cum se spune în cultura străzii, dar numai pateu din ficat de pui nu am găsit. Am luat la final pateu de pui, nu e rău, dar nu e nici bun ca şi celălalt. Şi aşa, când imi venise şi mie impulsul gospodăresc, am fost sabotată de această ruptură în stocul de pateu de ficat de pui. Ştiam eu că nu e uşor să fii gospodină, nici măcar la intervale neregulate, darămite every day.

LATER EDIT: Am pus laolaltă nişte ouă umplute superbe, au venit, s-au dus, a rămas amintirea şi speranţa că impulsul gopodăresc va lovi din nou, curând.

Chicago Botanic Garden

Ne place mult să ne plimbăm prin grădina botanică. Luna mai este grozavă pentru aşa ceva şi am folosit ocazia. Am găsit flori de toate culorile, gâşte aproape domestice (bine antrenate la proba de ciugulirea simultană a ierbii), grădina japoneză cu căsuţă şi pavilion cu scăunele, cascada şi o atmosferă plăcută şi relaxantă.

Industrii pe val (val pe industrii)

Cicătelea există şapte industrii care o duc bine în vreme de criză. Am citit asta pe yahoo şi am vrut să analizez dacă mi se aplică şi mie sau nu.

1) Reparaţiile de case şi reparaţiile maşini – prima jumătate ar trebui să mi se aplice, a doua jumătate nu, pentru că maşina se repară cu specialişti din surse proprii gospodăriei, slavă Domnului.

2) Supermarketurile – se spune că acum le merge mai bine, mai multă lume mănâncă şi pe acasă, as opposed cu să iasă toată ziua şi noaptea la restaurant. Aici e şi da şi nu, noi n-am redus decât puţin ieşirile la restaurantele chinezeşti şi tailandeze. Ooo, I love Thai food, şi am un restaurant aproape de servici, balsam. Merg cam o dată pe săptămână dar îmi iau mâncare carry-out. Acolo am scris un text drăguţ despre una dintre băuturile lor, numită sparkling grape juice, dar din păcate am pierdut textul şi nu ştiu dacă mai sunt în stare să îl scriu iar, oricum, nu la fel. Esenţa era că am încurcat grape – strugure cu grapefruit – grapefruit, că altfel nu ştiu cum să îii spun în română. Gref, poate.

3) Trade schools – eu o iau ca pe şcoli de meserii, mai jos scrie despre trade and technical skills, adică e ceva foarte practic. Eu cu tehnica... nu intru în detalii şi intimităţi exagerate, demersul ar ieşi prost şi cu pagube materiale. Nu m-am reprofilat încă, deşi jur de trei ani că o fac.

4) Mersul la dentist – cu ajutorul Bunului Dumnezeu, n-am ajuns de mult acolo, sunt o fricoasă în acest domeniu. Am vizitat mai demult un dentist, la Bucureşti, şi tremuram atât de rău pe scaun încât dentistul a rămas şi el cu gura căscată şi cu instrumentele în mână, încercând să mă îmbărbăteze. Operaţiunea a ieşit bine pe total. Nu ştiu cum de am avut curaj să nasc, dar acolo am avut noroc, am făcut operaţie şi nu am simţit nimic. Dar nu asta m-a mirat cel mai tare, ci faptul că la naştere nu mi-a fost frică, operaţia a fost dictată de medic şi încă unul care era împotriva cezarienei, aşa că l-am ascultat.

5) Arătatul bine –aici aud că vânzările merg bine, eu contribui cât pot, cu haine şi rujuri şi parfumuri. Rezultatul e uneori bun, alteori şi mai bun. Partea de gimnastică şi altele o fac acasă, proţăpită pe bicicleta mea medicinală, care şi acum se uită la mine cu un deget ridicat a ameninţare şi spune hai, lasă scrisul, lasă pretextele, urcă aici şi mişcă muşchiuleţii. Da, exact, despre muşchiuleţii la care vă gândiţi vorbeam şi eu.

6) Ajutor cu finanţele – aici n-am nevoie de sfaturi, nu mai plătesc pe nimeni să mi le dea. N-am bani de investiţii, de bond-uri, de equity-uri. Cel puţin momentan :).

Acestea sunt cele şapte domenii, la 1) intră de fapt două dar abia acum am observat. Era normal să fie aşa, că doar casele nu sunt maşini şi maşinile nu sunt case, decât în cazuri puţine şi izolate. Ei, sper să ne fie bine tuturor, şi mie şi vouă şi eroilor pe care îi sărbătorim azi prin absenţa de la muncă.

Just another manic Thursday

Oooooo, am venit de la shopping. Cel mai grozav, relaxant şi pe îndelete shopping se face joia dimineaţă. Am putut parca în buza magazinului, sub un copac, la răcoare. Nu vezi asemenea răsfăţuri în intervalul vineri – duminică. În magazin, numai eu, pensionarii (nişte oameni absolut simpatici, ne-stresaţi, pentru că ei cel puţin ştiu că au prins de bine, de rău o pensie de undeva, nu contează de unde, de la stat, de la privat, fiecare după pricepere şi mai ales după noroc), mamele (ieşite în scurtul interval în care pruncul doarme, sedat cu o doză dublă de lapte), lucrătorii din baruri şi cafenele (care se deschid mai târziu, unele spre seară şi unele deloc) şi poate încă vreo câţiva şomeri de pe listele tocmai întocmite cu creionul fără vârf de managerul care se vede nevoit să conducă barca golită de zvârcolirile crizei.

Well, well, well, aveam nevoie să ajung la baie dar se pare că în mall până şi vezica funcţionează după alte legi, complet străine de cele din viaţa civilă (viaţa din afara magazinului). M-am înfundat într-o cabină cu câteva bluziţe şi am uitat şi de vezică şi de tot. Am fugit apoi să pup o poşetă care mirosea frumos, nu atât de frumos încât să o cumpăr. Plus că mi-am amintit expresia din ochii mamei (unde am depozitat o parte din prada americană) şi mi-am amintit speranţa ei că mai iau din lucruri as opposed cu să aduc altele. M-am plimbat prin magazinul de jucării, era să îmi cumpăr o păpuşă cu vreo opt rochiţe de schimb, cu obiectivul clar de a mă juca cu ea şi sub pretextul că poate se joacă şi Adelina. Am trecut mai departe, la un magazin de poşete şi alte bunuri, am stat zece minute pe gânduri cu o geantă albă fantezie, decorată cu flori pastel. Mi-a plăcut poşeta dar era atât de mare încât încăpea în ea şi capul adversarului, aşa că am renunţat.

Am ajuns la raionul de copii şi, ooooo, erau reduceri. Am petrecut trei ore împreună cu ele şi am funcţionat ca un magnet iar rochiţele şi bluziţele şi pantalonaşii parcă aveau prin buzunăraşe tot câte un mic magnet. Am aproximat cât costă, am aproximat corect, că doar nu degeaba am scos în clasele liceale integrală de sub integrală şi am rezolvat ecuaţii de gradul n. Mi-am împărţit prada în două părţi egale, ca să nu mă doară coloana vertebrală. Am alergat repede spre maşină, să nu mă ajungă din urmă vinovăţia că mă bucur de binefacerile capitalismului american în vreme ce alţi oameni o duc rău de tot în alte părţi ale globului. Sincer, uneori mă apucă o vinovăţie groaznică dar ce pot să fac eu în vreme ce toată lumea nu stă cu gândul decât la putere şi la bani. Nu am alergat suficient de repede, vinovăţia m-a ajuns chiar la ieşirea din mall şi m-a invitat să iau loc pe o bancă şi să îmi revăd cumpărăturile.

Am fost la o milisecundă de a returna o bluziţă cu Hello Kitty dar m-am ţinut tare, am scrâşnit din dinţi şi mi-am urmat drumul până la maşină. Am ajuns cu bine acasă, de unde vă şi scriu.

Trei, Doamne, şi (aproape) toate trei

Pe drumul (era să spun pe drumul de costişă ce duce la Vaslui), pe drumul dintre parcare şi Institutul de Artă am străbătut aleea pe care în fiecare sezon estival se odihnesc alte şi alte bâzdâgănii, pardon, opere de artă modernă urbană. Eu nu le neg farmecul dar declar cu mână pe jentilică, sus şi tare, că nu îl gust. Dacă nu am întâmpinat dificultăţi majore în a ataşa semnificaţii de piesa roşie, ba chiar aş spune că i-am zâmbit cu semi-drag, alta a fost situaţia cu hibridul auriu. Era să îmi rup glezna stângă pentru că am umblat cu capul întors în încercarea de identifica ce atârnă de vaca ataşată la cârligul macaralei.

Nici măcar nu am încercat să aflu ce este piesa argintie, nu vreau să ştiu.

Dar nu vă hotărâţi să mă ocoliţi din cauza acestor exponate pe care le critic, am scotocit în tolbă şi am găsit eşantioane consistente de gândire pozitivă şi operele lui Brâncuşi.

LATER EDIT: În poza aurie, exemplarul de sus este un dragon cu ţâţe de purcel. De el este agăţat încă un am uitat iarăşi ce, apoi se poate observa un om dând din picioare. În poza argintie pare a fi vorba despre un munte, ceva pe care te poţi căţăra dacă vrei.

Organized chaos

Ei da, impresiile de la muzeul de artă sunt multe şi încâlcite. Iar majoritatea sunt încâlcite de artişti serioşi, care expun la al doilea muzeu ca mărime din America. Aşa am reţinut eu, că acum, după deschiderea noii aripi a Institutului de Artă din Chicago, acesta devine al doilea muzeu ca mărime din SUA. Cred că am citit pe un pliant. Am mai spus cui a avut chef să asculte că din exterior nu îmi place clădirea. Dar am descoperit acum că îmi place pe interior, e foarte luminoasă, marea majoritate a pereţilor spre stradă sunt de sticlă şi există un fel de perdele sau jaluzele protectoare. Într-adevăr pare un cadru potrivit pentru expunerea artei moderne, acuma depinde cât de potrivită este expunerea unei anumite părţi a artei moderne într-un muzeu.

De exemplu asta. Poate că nu întâmplător domnişoara petrece timp cu spatele la acest exponat cromatico-dungat.

Acest tablou mi-a plăcut mult, am tresărit la frumuseţea din simplitatea ideii. Dialogul luminilor.

Acesta intră în coşul meu cu: aşa nu. Dacă ar fi să ne exprimăm în limbajul zgârâie norilor, acest cum să-i spun, mă mai gândesc, ar fi pe la etajul doi iar Flora Mihaelei ar fi undeva mai sus de etajul 80, acolo unde cunoscătorii plăcerilor planetei se răsfaţă constant cu panorame pe care noi le vedem numai în ghidurile turistice.

Acest tablou îmi place, mie îmi sugerează frunze şi culori şi joc. Anyone, anything?

Ei da. Această duamnă în aşteptarea unui spare head şi cu poponeţul în cuburi de gheaţă, este o senzaţie!! Ce să priceapă poporul? Că dacă îţi bagi fundul în gheaţă îţi cade capul? Că dacă îţi acoperi sânii, capul devine practic inutil? Că dacă ai noroc şi te bagă cine trebuie în seamă poţi expune orice, oriunde? Discuţia rămâne larg deschisă.

Da, aici vroiam să ajung. Stimaţi cetăţeni, stimate cetăţene, stimaţi copii, ne aflăm în faţa a ceva care, dacă suntem suficient de înţelegători şi dispuşi să speculăm împreună, ar putea reprezenta un organized chaos. Sau cel puţin aşa am auzit când am tras cu urechea la o doamnă care oferea explicaţii vizitatorilor indecişi dacă să voteze cu năucirea sau cu abandonul.

Da, aceasta este doamna ghid, cea din partea dreaptă, cu mâinile la pieptul vestei. În stânga compoziţiei se observă cu ochiul liber capete de indivizi care persistă în descifrarea sensurilor încriptate în capacul de veceu cu ochi. Dar ce reprezintă, întreabă unul mai îndrăzneţ, spărgând combinaţia de hohote pe faţă şi râs înfundat care animă cinstita adunare. N-am reţinut răspunsul, cred că nu era semnificativ.

Mi-a plăcut acest peisaj sau pom sau soare sau ce e.

Uhhh, nu a fost uşor but I did it şi în final a meritat cu vârf şi îndesat, o să vă povestesc de ce. Bine, acum eu am fost un pic rea, un pic cârtitoare. Există exponate nemaipomenite, există Picasso şi Salvador Dali şi există Brâncuşi (French, born Romanian).

Day off :)

Am descoperit un site grozav despre România, bine gândit, bine scris, bine tradus şi bine ilustrat cu poze. Scuzaţi inflaţia de bine dar este justificată. Pe lângă infomaţiile despre mănăstiri există şi ghiduri pentru călătoriile prin principalele regiuni pitoreşti ale ţării, ce mai, o bucăţică de elan şi frumuseţe. Părerea mea :)

http://www.romanianmonasteries.org/

Mă mai plimb un pic prin el şi apoi pot în continuare să fac ce vreau, azi nu lucrez, e grozavă libertatea. A day for myself, I just love it!!

Cele mai frumoase iubiri

M-am trezit în lumină portocalie. Aş vrea să am şi eu o cameră cu lumină portocalie şi să mă odihnesc de fiecare dată la fel de bine în ea. Lansarea. Azi e lansarea. E dimineaţa limpede de Florii. Cumpăr flori. Mergem mai departe, spre cafenea. Sorb Bucureştiul. Ştiu că e aşa şi pe dincolo, mai ales pe dincolo, fiecare are ceva de zis, ca despre rostul vieţii pe Pământ. Nu îmi pasă. Îl sorb, îl fur, îl ador. Am circumstanţe atenuante, e duminică dimineaţă, nu e aglomerat, lumea se mişcă în ritmuri mai blânde, mai bune cu noi toţi. Ajungem la cafenea. Cum mă simt pe străzile boeme din spatele Pieţii Romane? Mă simt incapabilă să îmi mărturisesc extazul, mi-e un pic ruşine de el, de extaz, mi-e un pic ruşine că nu sunt o idee mai mondenă, mai nepăsătoare. Nu povestesc nimănui jindul după clădiri interbelice, nu povestesc nimănui despre sătucele noastre bibilite, superbe, americane, pustii. Mă prefac că nu mă impresionează nimic din ce văd (cred că mă prefac prost, sunt aproape sigură). Parcă mi-am îndesat sub cămaşă o niagară, aşa simt când încerc să am un dialog civilizat cu oamenii care se strâng în jur. Mă calmez cumva dar nu mă întrebaţi cum. Reuşesc.

Pe măsuţele de la Cafepedia se aştern reviste de martie şi aprilie, le ating mereu când ceilalţi au treabă. Apar panourile mari pe care scrie Tango. Le ştiu denumirea dar nu mi-o amintesc acum. E un cuvânt scurt. Văd oamenii din redacţie. Îi urmăresc cum pun totul la punct, încăperile cafenelei devin ale noastre. Continuă să vină fetele, ne adunăm, povestim, condensăm viaţa în sâmburi dulci. Privirea îmi alunecă spre intrare. Tot ce pot spune despre întâlnirea cu Alice este că am ştiut că a sosit, am simţit-o, înainte de a o vedea. Este la intrare, are braţele pline de flori. Mă apropii, cred, un pic prea brusc, spun câteva cuvinte. Sosesc alte şi alte fete, mă retrag, sunt scoică şi închid în mine perla primei impresii. Alice ne spune cuvinte despre carte. Vorbim pe rând, aproape toate. Alice ia loc între noi. Are cartea în mâini şi pe suflet. Vorbeşte Anda, a vorbit Alina. Anda mi-e prietenă dar noi încă n-am schimbat nici un cuvânt. Corina. Aş vrea să-i vorbesc mai mult Corinei. Anca e la fel de plină de vitalitate ca şi mesajele ei. Doamne. Vreau să vorbesc cu toate fetele. Nu reuşesc. Anemari. Mă roagă să îi dau un autograf pentru cartea surorii ei. Mi se face o poză pentru revistă şi ascult indicaţiile, imaginându-mi cum o să povestesc mai apoi că mi s-a făcut o poză pentru revistă. Vorbim. Vorbim. Vorbim. Trăim. Trăim. Trăim. Timpule, hoţule, sucitule, ce cauţi înghesuind în ore scurte aşteptările mele de luni lungi? Tu, care te lăbărţezi fără ruşine când manevrez ecrane cu profituri şi pierderi străine, tu vii acum şi te strângi glumind răutăcios cu secundele. Lasă-mă. Ora amiazului curge într-o după-amiază blândă. Se face trei sau patru, nu mai ştiu. Ne despărţim cu părere de rău. Dar nu ne despărţim, ce prostie. Ne îndepărtăm un pic ca să ne pregătim de o nouă regăsire. Corina. N-am vorbit cu Corina. Trec pe la redacţie. Trebuie să prind un tren înapoi spre Deva. Azi la mine a fost Paştele. Azi la mine a fost Învierea. Nimic nu e întâmplător şi întotdeauna sunt unde trebuie să fiu. Piesele de puzzle planetar cad la locurile lor. De Înviere sunt unde trebuia să fiu. 12 aprilie 2009. Ziua în care am avut dezlegare la har.

Îmi iau la revedere dar nu reuşesc să îmi iau la revedere de la toată lumea. Aş vrea să repar asta acum. Plec spre gară. O întâlnesc pe Anda. Apare din partea stângă, stă cu mine, povestim. Mă duce la tren, mă trimite acasă. Călătoresc până la Deva citind din cartea noastră, citind din toate Cărţile Tango. Ajung la patru dimineaţa şi dorm pentru toate fusele orare pe care le-am păcălit cu pricepere, cu dor.

Ia bomboana neamule (de artişti)!!

Sâmbătă, 16 mai 2009, s-a deschis pentru public aripa nouă a Institutului de Artă din Chicago, după lucrări care au durat patru ani. Noi am vizitat muzeul duminică şi intrarea a fost gratuită, cred că a fost week-end-ul promoţional. De zis am multe, a fost bine şi rău. Dar pentru că acuma e târziu şi mâine muncesc (după ce o să gem a regret că e luni) vă arăt numai una mostră de artă modernă participativă.

Într-un colţ al unei galerii am das nas-în-burtă goală cu această grămăjoară de bomboane. Mi-am zis că e o modalitate modernă şi originală de a-ţi servi vizitatorii cu dulciuri, aşa cum stă bine unui ditamai aşezământul cultural. Am servit de două ori din grămadă, erau dropsuri grozave, dulci-acrişoare. Am extras de fiecare dată câte o treime dulce de culoarea roşu-albastru –verde şi am mestecat-o cu nesaţ cultural, apoi mi-am văzut mai departe de turul galeriilor.

Toate bune şi frumoase până am ajuns acasă şi m-am uitat în poşetă să văd dacă mi-e încărcat telefonul mobil. Scotocind cu nădejde am dat peste un pliant de la muzeu, în care se explică (pentru cine are curiozitatea de a citi) că grămăjoara în discuţie este opera unui artist care se numeşte Felix Gonzaley-Torres şi a fost gândită în memoria partenerului său Ross, care a murit în anul 1991. Iar Felix a pus laolaltă această grămadă de dropsuri ambalate în hârtii foarte colorate, grămadă care iniţial cântăreşte 175 de pounds, adică greutatea ideală a lui Ross. Apoi, prin contribuţia celor ca mine, grămada scade, semnificând declinul lui Ross de-a lungul bolii. Dar acestă operă nu semnifică numai pierderea, ci, prin dulciuri şi culori, înseamnă şi ideea de generozitate şi iubire, sentimentele pe care artistul le asociază cu Ross şi le împarte acum cu privitorii săi.

Deci, înainte de a intra pijamaua mea roz, trebuie să desprind câteva concluzii:

1) Nu judeca nimic în grabă, nici măcar arta modernă
2) Nu judeca nimic, căci s-ar putea să fie artă modernă.
3) Dacă judeci ce vezi, încearcă să nu îl mănânci.
4) Dacă nu se poate şi totuşi îl mănânci, gândeşte-te la generozitate şi iubire.

Aşadar nu mai judec arta modernă atât de dur ca până acum şi ignor cinci minute întrebarea fiicei mele: mami, de ce arată aceste picturi de parcă ar fi făcute de copii? Apoi mi-o amintesc din nou şi nu îi ştiu răspunsul corect. Dar îl caut.

Cerăncela

De o bună bucată de vreme am înţeles că va veni ziua când mă voi uita în gura copilei mele şi nu voi înţelege ce spune. Am acceptat gândul ca pe o altă mărgică din şiragul “dacă ţi-a trebuit emigrare”. Dar am crezut că va mai dura o vreme. Când colo s-a întâmplat ieri. Stăteam la masă liniştiţi vorbind despre una, despre alta, Adelina povestind despre şcoală şi excursia în care au fost. Au vizitat un muzeu şi un fel de expoziţie numită Underground Adventure. Ne-a spus că acolo au învăţat despre felurite vietăţi de sub pământ, worms, soil şi cerăncela. Cum? Întreb. Cerăncela. Mai spune o dată, o rog. Cerăncela, mami. Cum, mai spune-i o dată la mami. Cerăncela. Rămân cu spagheta între buze, nehotărâtă ca un emigrant proaspăt care nu ştie dacă să sau să nu. Care nu ştie dacă şirul de străin de sunete care tocmai i-a izbit neuronii semnifică ceva de bine sau ceva de rău. Cerăncela.

Mă descurajez şi apoi îmi dau seama că nu am voie să mă descurajez. Calm. Calm şi ordine. Nu mai pot înghiţi nimic, ducă-se şi cobe şi paste şi tot. Singurul lucru pe care îl pot omeneşte face este să nu mă mai gândesc la incident, să merg înainte cu viaţa, sperând că la un moment dat mă va pocni brusc fulgerul iluminării lingvistice. După-masa se preface în seară, prânzul se preface în cină, nu prea conversez, de frică să nu mă împiedic peste terţe dificultăţi. Mănânc ceva uşor, să nu se consume toate energiile în manevrele gastrice, să mai rămână şi pentru circuitele superioare.

Spăl vasele, spăl ciorăpeii, mă demachiez, trec la pijama. Mă uit la ştiri, mă îngrozesc, mă uit la Sex and the City, mi se face dor de Brooklyn Bridge. Adorm şi visez că nu apuc să arunc toate bagajele din tren în gara Deva şi ajung la Simeria. Mă trezesc, nu apuc să beau cafea, drăcui, muncesc fără chef. Cobor la Dunkin Donuts, iau o small coffee, cream on the side, thank you. Cafeaua mă înveseleşte, prind spor la calculat dividende, prind speranţă în general. Vin acasă şi aniversez douăzeci şi patru de ore de la prima apariţie a cerăncelei. Şi din subsolurile subconştientului, acolo unde se înnoadă scrisul englezesc cu pronunţia, apare victorioasă ea, tarantula. Cerăncela.

Mihaela Iacob, pictoriţa mea dragă

Mihaela Iacob
Remebering the Past, 2008

După ce s-au scămoşat graniţele şi s-au redus vizele, după ce fiecare a fugit cât a văzut cu ochii sau cât şi-a dorit cu sufletul, după ce ne-am retras toţi în case frumoase, clădite pe intersecţii ameţitoare de latitudini şi longitudini, am rămas totuşi cu nevoia de a fi împreună, de a şti stânga ce face dreapta, de a (dez)aproba dreapta ce face stânga. Iar atunci cineva, foarte deştept, foarte creativ, foarte tehnic şi foarte bun afacerist (nu?) a creat internetul. Ne mănâncă timp dar ne poate aduce prieteni. Căci de ce altceva mi-aş preda gândurile unei conducte despre care nu înţeleg nimic şi care, în schimb, mi le transformă în mărgele planetare de 1-uri şi 0-uri şi mi le oferă, după ce le aduce din nou (cine ştie cum) în formă umană, tututor celor care au răbdarea să treacă pe aici, şi tuturor celor care se abat pe aici din greşeală, din întâmplare, din google, din profil, din curiozitate, din poveste.

În felul acesta am cunoscut oameni cu care încerc să păstrez legătura, cât pot, cum pot, cum mă pricep. Dar am certitudinea că şansele de a cunoaşte aceşti oameni în absenţa internetului ar fi fost atât de mici încât nici nu merită onoarea de a vorbi despre ele. Poate nu ne-am fi intersectat paşii, poate am fi trecut pe străzi despărţite de un singur rând de clădiri, poate nu ne-am fi recunoscut ca potenţiali prieteni. Cei pe care i-am cunoscut în acest mod nu sunt mulţi dar eu sărbătoresc faptul că sunt de o calitate foarte bună. Am început de fapt să explic cum am cunoscut-o şi pe Mihaela Iacob. Ne-am cunoscut pe un forum, am mestecat aceeaşi sete de informaţii, poate am plâns aceleaşi lacrimi, sigur am în râs în hohote la aceleaşi glume. Iar Mihaela are un har pe care l-am admirat fără margini de la bun început. Harul ei nu are nevoie de efortul traducerilor şi al adaptărilor, harul ei trece, ca şi muzica, direct în sufletele deschise. Mihaela pictează. Şi pictează de-adevăratelea. Şi eu îndrăznesc să spun că pictează bine. Şi nu o spun numai eu, o spun cei care au invitat-o la expoziţii, cei care o ştiu aprecia aşa cum trebuie apreciată.

Eu ştiu doar să spun că îmi place şi gata. Ştiu să spun doar că mă opresc din vorbit în faţa tablourilor ei, că i le cer să le văd iar şi iar. Iar acum vă invit cu drag să le vedeţi şi voi. Mihaela are acum un site unde o puteţi cunoaşte mai bine, unde vă aşteaptă cu tablourile şi cu prezentarea ei şi cu muzica lui Gheorghe Zamfir. Eu îmi permit să vă arât aici picturile care m-au mişcat cel mai mult, cele la care revin cu gândul iar şi iar.

Mihaela Iacob
Gypsy Dancer, 2005

Mihaela Iacob

Alexandra, 2005

Mihaela Iacob
Flora, 2007


Mihaela este din Buzău iar acum trăieşte la Chicago, împreună cu familia ei. Acesta este site-ul unde îi puteţi admira munca şi harul.

http://www.doina.us/

A venit :) (vacanţa în România, partea a doua)

Am coborât la Munchen. E aeroportul care mi-a lăsat cea mai bună impresie grăbită. Am ajuns foarte nemţeşte la al doilea avion: repede, clar, amabil. Aş fi vrut ca doamna de la biroul Lufthansa să-mi fie soră, colegă sau cea mai bună prietenă. Sau toate la un loc. Ooo, they gave you an extension, a priceput ea imediat ce era cu titlul meu de călătorie. Am primit tichetul de îmbarcare pentru felia următoare de drum şi a mai rămas timp suficient să vizităm magazinul de parfumuri. Am fost uimită că nu mi-am cumpărat nici unul, deşi am încercat mai multe, atât eu cât şi Adelina. Am căutat un motiv pentru această atitudine surprinzătoare şi la final am decretat că s-a datorat emoţiilor dininte de a ajunge acasă, emoţii care au topit orice impuls de cumpărare. Interesant. Toată tranbordarea între avioane a durat în jur de o oră. Cam tot atât de lung a fost şi zborul până la Timişoara. Am primit o felie superbă de şuncă aranjată între două felii de pâine proaspătă. Ne-au tăcut stomacurile şi am aterizat cu senzaţii tari de avion mic pe câmpia timişoreană. Mi s-a întâplat şi mie pentru prima dată ceea ce se întâmplă tuturor călătorilor, mai devreme sau mai târziu. Faptul că mie mi s-a întâmplat mai târziu e doar o întâmplare binevenită. Am primit numai două valize din patru dar doamna de la pierdute şi găsite a vorbit atât de frumos cu mine încât am putut să îi vorbesc şi eu la fel. Şi asta deşi m-au despărţit vremelnic de câteva cadouri pe care le pregătisem cu drag şi cu atenţie pentru persoanele pe care urma să le întâlnesc faţă în faţă, după luni de navigare prin gândurile lor.

Cum a fost drumul până la Deva? Cum poate fi un drum repetat în minte până la epuizare, în timp ce lunile se ţes împletind doi ani. Acasă era deja primăvară, izbucniseră toate florile, în toate curţile, cât ţinea orizontul. Plecasem de la crengi dezbrăcate de o iarnă fără simţul măsurii şi ajunsesem, peste o noapte foarte scurtă, la primăvară. Şi la şosele cu două benzi. Care se reparau. Pe alocuri. Care nu se reparau. Pe alocuri. Dar i-am iertat drumului toate gropile şi nu m-am supărat să dau cu fundul de toate hăurile. Ochii îmi erau duşi pe dulceaţa dealurilor cu miros tot mai apropiat de casă. Lugoj, Făget. Sau Făget, Lugoj, nu mai ştiu. Înclin spre prima variantă. Apoi înfrăţirea cu drumul impecabil spre Deva. Vezi, s-a mai reparat şi aici, îmi spuna mândru, tata. Văd. Dar mai trebuie lipită încă o bandă pe sens. Trebuie. De douăzeci de ani. Curbe, dealuri, Mintia. Cetatea, gara, centura, Romtelecomul, blocul turn. Mama. Mă sufoc. Vorbesc, cumva. Mama. Adelina şi mama. Mulţumesc Kentucky Consular Center, baracă jucăuşă care jonglezi cu noii americani, că mi-ai tras cu degetul în destin emoţii ca acestea despre care vă scriu acum. Am urcat în bloc, am vorbit, ne-am pişcat (fiecare pe sine şi pe ascuns) ca să înţelegem că e adevărat. Că suntem în aceeaşi cameră, în aceeaşi bucătărie, în acelaşi balcon. Şapte feluri de mâncare, în toate picurată dragostea. Şi dorul. Şi tot ce creşte în părinţi. Tot ce n-am ştiut până acum şapte ani, când am devenit şi eu, mirată, unul.

Am dormit bine, cald, cu picioarele întinse. Evident că nu m-am putut trezi la ora cinci ca să prind rapidul spre Bucureşti, poate şi pentru că mă culcasem la patru. Dar am prins acceleratul de unsprezece şi ceva iar seara am ajuns cu bine la celălalt mal al oceanului care desparte, feroviar, Deva de Bucureşti. Aveam emoţii dar îmi târâiam cu zgomot valiza peste mozaicul Gării de Nord. Aşa mi s-a părut, că pe jos e mozaic. Iar zgomotul valizei aproape îmi acoperea în propriile urechi bubuielile inimii. Iar la capătul peronului, Alina. E o întâlnire care are raft în cel mai frumos dulap cu amintiri. Alina, poveşti, metroul, noaptea bucureşteană (flăcările amintirilor se scufundaseră de mult în cerul nopţii). M-am ţinut bine? Mi-am verificat faţa în toate oglinzile. Eu eram. Alina îmi arată cartea. Mângâi coperta, îmi lipesc nasul de pagini, îmi las ochii liberi printre poveştile alese de Alice şi Alina. Sunt multe poveşti. Sunt frumoase. Sunt aşezate ca fluturii în lumină. Sunt precedate de citate alese cu atenţie. Sunt parte a cărţii noastre care întâmpină lumea sub titlul

Alice Năstase prezintă: Cele mai frumoase iubiri – Antologie Tango.

Tango de Mai

Aţi citit revista Tango? Ne-am cunoscut în dimineaţa de 9 octombrie 2005 în aeroportul de la Timişoara. Mă întorceam la Chicago, după trei săptămâni de vacanţă românească. Aveam în geanta mea toate revistele care moţăiau pe tarabe şi aveam în suflet o senzaţie persistentă că îmi scapă ceva. În cei exact doi ani de emigrare mi se facuse dor de Tabu, revista care îmi plăcea cel mai mult la plecare. Dar Tabu-ul se schimbase mult şi nu în bine. Iar celelalte reviste le citeam foarte repede, aproape ca pe nişte telegrame.

Am citit Tango-ul până am ajuns în Italia şi apoi până am ajuns în America. Încă mai era de citit. Ooo, spune toată lumea, pentru revista aceasta îţi trebuie timp. De fapt oferind timp Tango-ului, îţi oferi satisfacţie ţie. Îţi oferi cu bunătate timp de reflecţie, timp de informare, timp de savurare. Te răsfeţi.

Tango-ul de mai adună în pagini delicate un rege, o principesă, un poet, o dragoste, o carte, o oră, un episod de conversaţie, veşti bune, eseuri pentru suflet, frumuseţi pentru trup. Alice Năstase ne dăruieşte pe prima pagină scrisoarea ei Dacă mi-ar fi dat să aleg. Ştiţi cum este să te afli în preajma lui Alice Năstase? Ţi se dă dezlegare la har. Îţi vine să-i repeţi iar şi iar: ce bine că eşti. Ce bine că scrii. Ce bine că lupţi. Ce bine că sunt.

Regele este Regele Mihai, cel despre care mi-au povestit cu drag bunicii toată viaţa lor. Am copilărit la Bulci, foarte aproape de Săvârşin, unde se află castelul regal. Dar şi la Bulci exista un castel unde regele venea des în vizită. Bunicii îmi povesteau mereu despre rege cu emoţie şi cu dor şi de multe ori cu lacrimi. Nu poţi îndesa dragostea în inimile oamenilor cu lozinci şi cu portrete. O poţi strecura acolo numai cu fineţea ta, cu o vorbă bună, cu un zâmbet autentic. O poţi strecura numai atunci când îţi pasă. În rest poţi strecura numai diverse spoieli, aşa cum ştim cu toţii. Dar nu despre asta e vorba acum. Regele Mihai a sădit în oamenii aceia simpli dragoste până la moarte, admiraţie, poveşti de spus nepoţilor. Acelaşi spirit frumos râzbate şi din interviul Principesei Margareta, din pozele grozave care îl însoţesc. La patru ani de Tango ni s-a oferit un cadou regesc.

Poetul este Adrian Păunescu. Interviul are doisprezece pagini şi trebuie citit de mai multe ori, trebuie aşezat cu grijă în matca pătrunderii noastre. Probabil toată lumea are ceva de spus despre Adrian Păunescu, toată lumea ştie ceva, toată lumea crede că ştie, toată lumea vrea să spună ce ştie. E bine să îi citim interviul şi să reţinem de acum adevărurile.

Interviurile din Tango sunt de fiecare dată tot un tango. Întrebările meşteşugite impun un ritm alert, impun celor care se destăinuie să o facă până la capăt. Interviurile au miez, au şi ele inimă. Îţi părăseşti măsuţa de citit pe gânduri, îndestulat.

Dragostea este dragostea aceea azi controversată, uneori ridicată de noi în slăvi, alteori lăsată, tot de noi, să se dea cu toate cele de pământ. Dragostea pentru România. Nimic rău despre România este titlul sub care se aştern articolele grozave scrise de Simona Catrina, Nouria Nouri, Mihaela Burda şi Aurora Liiceanu.

Cartea este antologia Cele mai frumoase iubiri, cartea noastră. Alina, Anda, Corina, e cartea noastră! Aş vrea să le numesc pe toate fetele care au scris-o, aş vrea să le întâlnesc iar şi iar. Este cartea în care Alice Năstase ne-a invitat să ne aşezăm cu grijă poveştile, poveştile datorită cărora suntem răspândite prin ţară şi prin lume şi prin noi înşine. Este cartea lansată pe 12 aprilie, zi înflorită sub emoţii, sub întâlniri aşteptate cu sufletul la gură, sub poze, sub autografe şi, mai presus de toate, sub cuvinte.

Ora este Ora în care Pământul s-a odihnit, ora de seară din 28 martie 2009, când s-au stins luminile ca să dăm o pauză planetei dragi. Este ora când toate iubirile s-au bucurat de lumânări, când au renunţat la lumina bruscă a becului electric şi s-au întors la aromele sugestiei şi la vraja nuanţelor de portocaliu.

Veştile bune ne sunt date de Simona Catrina în articolul Veşti bune: Chelesc veştile proaste. Este rubrica Tango degeaba unde Simona Catrina taxează cu cel mai inteligent umor formulările alunecate din corectitudine şi sens presărate prin presa glossy. Articolul are ataşată garanţia unui râs sănătos, necesar şi suficient pentru instalarea unei bune dispoziţii molipsitoare.

Vă invit să gustaţi Meniul de amor servit de Alice Năstase sub titlul Dragoste în voie, să gustaţi Vinul – Licoarea Zeiţelor, să zăboviţi, să vă convingeţi singuri că meritaţi Tango-ul. Adaug cu bucurie invitaţiei mărturisirea de dragoste pe care am făcut-o cărţii Pacientul englez. Este un roman prin care curge poezia. Adună explorări, iubiri, bombe, cărţi şi înstrăinări, adună viaţa.

Aş vrea să vă rog să mă iertaţi dacă iubesc prea mult Tango-ul. Aş vrea să mă primiţi cu el în braţe pe fotoliile voastre, pe canapele, pe terase, în tren, în maşină, în avion, peste tot unde citiţi. Apoi o să mă îndepărtez uşor şi o să vă las împreună cu revista. Zâna bună Alice Năstase va preface lumea de bostani în caleaşcă regală şi la douăsprezece noaptea nu o să se întâmple nimic rău. Lumea voastră o să rămână mai frumoasă pentru totdeauna.

Vacanţa în România

Am plecat spre România cu un pic de peripeţii, cum îi şade bine oricărui om interesant (tuse seacă, pauză, strâmbat din buze). Abia am reuşit să îmi anunţ preţioasa absenţă la servici (nu e timpul să pleci acum, niciodată nu e) că ne-a şi lovit un fel de microb care ne-a pus pe butuci. Ne-am zvârcolit tot finalul de săptămână iar luni am ajuns, aproape fără glas la medic. Acolo am fost trecuţi toţi trei pe antibiotice. În timpul acesta vacanţa trecea şi eu bilet nu lua, ca să compun şi o rimă incorectă gramatical. Am târguit bilet abia miercuri seara, joi dimineaţă am facut bagajele şi joi afternoon am dat pe la O’Hare ca să vedem ce spune şi el despre voiajul ăsta cu paşaportul expirat şi cu un fel de foaie volantă la purtător, numită titlu de călătorie.

Am făcut check-in la United Airlines şi doamna de acolo ne-a lăsat să aşteptăm până se lămureşte cu supervizorul, care la rândul lui s-a dus să se lămurească cu supervizorul, care la rândul lui a făcut la fel. Ultimul supervizor din schemă era deja gata lămurit, aşa că am trecut cu bine de formalităţi şi ne-am îngrămădit şi noi printre panglicile de ordine spre punctul unde nu trece nici musca neredusă la stadiul de doamnă în ciorapi subţiri. După cum am mărturisit deja, un individ a ţinut să tragă una din măsuţele pe care odihnea bagajul meu de mână şi bagajul în cauză s-a dat cu fundul de pământ. Nu s-au produs pagube majore, deşi o lungă perioadă de timp am avut impresia că s-au produs. Am mers mult, mult până am dat de avion. Uitasem cum e un avion din ăla mare, de, dacă n-am mai voaiajat de mult.

N-am luat cu noi mâncare, numai două banane. Era bine dacă luam, căci la United Airlines ne-au dat ce-au mai avut şi ei prin cămară. Cred că au căutat mult, cu o lanternă veche, şi şi-au băgat adânc coatele în raft ca să scoată pastele şi puiul de la un alt zbor transatlantic. Îmi amintesc o stewardesă într-o uniformă care aducea foarte bine cu uniformele pe care le purtam la şcoală în clasele V-VIII. S-a şucărit puţin pe noi că i-am cerut mereu apă no ice, ne-a spus că I got you, gocea adică, şi aici s-a încheiat relaţia de afecţiune dintre noi. Noaptea a fost, evident, foarte scurtă şi apoi a apărut Europa, ooo, Europa mea. Ce-am mai sorbit-o din ochi, ce-o mai sorbeam şi din lentile dacă aparatul foto nu era complet descărcat!

(mai vine)